Aurelian Temișan trece din nou prin momente grele, la un an după ce tatăl său a părăsit acestă lume: ieri, mama artistului s-a stins din viață.

Într-o postare pe contul său de socializare, Aurelian Temișan recunoaște că suferă și că toată viața i-a fost teamă de mesajul transmis de câteva versuri dintr-o poezie a lui Adrian Păunescu - Repetabila povară - pe care acum "le simte cu tot corpul".

Îndurerat, Aurelian Temișan a postat pe contul său de socializare un mesaj emoționant: "Spuneam candva, in ianuarie, ca atunci cand iti doresti ceva din toti porii, Universul lucreaza la asta.

Asa este, numai ca unele dorinte sunt mai puternice decat altele. Dorinta mea era de a ma bucura in continuare de prezenta mamei mele pe acest pamant, chiar daca tata a hotarat ca in 2014 sa inceapa o alta calatorie. Universul m-a ascultat dar nu mi-a dat creditul necesar. Se pare mama a fost mult mai convingatoare cand si-a propus sa isi continue relatia pamanteana de peste 48 de ani cu tata, dar de aceasta data departe de lumea asta zbuciumata.
Doare tare rau. Doare, dar nu pot decat sa ma uit in sus, sa zambesc, sa "invidiez" legatura puternica pe care au avut-o parintii mei, sa ma rog pentru ei si sa sper ca in curand vor fi din nou impreuna.
Am mintea destul de confuza si totusi imi umbla prin cap niste versuri de care mi-a fost teama toata viata si pe care acum le simt cu tot corpul:
"Cine are parinti, are inca trecut / Cine are parinti, nu e inca pierdut"
Sper sa nu fiu pierdut. Sper sa fiu cat mai mult timp legatura cu "trecutul" fetitei mele.
Dumnezeu sa te odihneasca Mihaela- Eleonora !
Dumnezeu sa te ierte, mama !", a scris artistul.

Citește și minunata poezie "Repetabila povară", scrisă de Adrian Păunescu

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.