Pluto se dezvăluie ca o lume activă, cu o culoare "spectaculoasă", potrivit primului studiu publicat de NASA după ce planeta pitică a fost survolată de sonda New Horizons, pe 14 iulie.

 Acest prim studiu, apărut în revista Science, include ÅŸi informaÅ£iile bogate despre Pluto care au fost deja publicate în presa internaÅ£ională, de la survolul istoric ÅŸi până în prezent.

De asemenea, articolul include impresiile iniÅ£iale ale echipei de cercetători care s-a ocupat de această misiune, despre Pluto ÅŸi sateliÅ£ii săi, Charon, Styx, Nix, Kerberos ÅŸi Hydra, dar ÅŸi detalii despre măsurători de bază care pot fi folosite de acum înainte pentru descrierea acestor obiecte cosmice.

 Un astfel de rezultat cheie furnizat de NASA este raza precisă a lui Pluto, de 1.187 de kilometri, plus sau minus 4 kilometri.

"Poate nu pare foarte incitant, dar trebuie să vă amintiÅ£i că raza estimată a lui Pluto varia de la 1.150 de kilometri la 1.200 de kilometri, deci aceasta îi va ajuta cu adevărat pe oameni să determine modul în care s-au format Pluto/Charon, atmosferele lor ÅŸi schimburile materiale dintre acestea", a spus cercetătoarea Carly Howett, de la Southwest Research Institute (SwRI) din Boulder, Colorado, membru al echipei misiunii New Horizons.

Masa lui Pluto era deja cunoscută, deci raza mai mare indică o densitate mai mică, de 1.860 de kilograme pe metru cub, mai apropiată de densitatea lui Charon, principalul satelit al planetei pitice. Densitatea acestuia este de 1.702 kilograme pe metru cub, iar raza acestuia este de 606 kilometri, plus sau minus 3 kilometri.

 Asemănările în ceea ce priveÅŸte densităţile celor două au o serie de implicaÅ£ii teoretice, parÅ£ial prezentate în acest studiu. Astfel, materialele din care sunt formate cele două obiecte cosmice nu sunt chiar atât de diferite. Este adevărat că suprafeÅ£ele lor sunt dominate de gheÅ£uri de tipuri diferite, însă cele două ar putea fi în mare parte similare. Acest fapt nu constituie o surpriză, mulÅ£i cercetători fiind de părere că Pluto ÅŸi Charon s-au format în urma unei coliziuni dintre două obiecte cosmice primordiale, cu miliarde de ani în urmă.

Totuşi, această teorie ar putea implica şi faptul că cele două obiecte care s-au ciocnit erau mase nediferenţiate de gheţuri şi rocă.

Săptămâna trecută, NASA a confirmat existenÅ£a unui "cer" albastru ÅŸi a apei îngheÅ£ate pe planeta pitică Pluto, cu ajutorul unor imagini transmise de sonda spaÅ£ială New Horizons. Primele imagini color cu ceaÅ£a din atmosfera lui Pluto, trimise către laboratoarele NASA de sonda New Horizons, în urmă cu două săptămâni, au dezvăluit faptul că acea ceaţă are culoarea albastră.

Particulele propriu-zise de ceaţă sunt probabil gri sau roÅŸii, însă modul în care ele dispersează lumină albastră a atras atenÅ£ia cercetătorilor care participă la misiunea New Horizons. "Acea nuanţă uluitoare de albastru ne spune multe lucruri despre mărimea ÅŸi compoziÅ£ia particulelor de ceaţă", a explicat cercetătoarea Carly Howett, participantă la această misiune ÅŸtiinÅ£ifică. "Un cer albastru rezultă adeseori din dispersia razelor de soare de particule foarte mici. Pe Pământ, aceste particule sunt molecule foarte mici de azot. Pe Pluto, acestea par să fie ceva mai mari - dar, totuÅŸi, rămânând de o talie relativ mică - asemănătoare funinginei, pe care noi le-am denumit «tholine»", a adăugat Carly Howett.

 Oamenii de ÅŸtiinţă consideră că aceste tholine se formează în atmosfera înaltă, unde razele solare ultraviolete se fracÅ£ionează ÅŸi ionizează moleculele de azot ÅŸi de metan, permiÅ£ându-le să reacÅ£ioneze între ele ÅŸi să genereze ioni tot mai complecÅŸi, încărcaÅ£i negativ ÅŸi pozitiv. Atunci când se recombină, acei ioni formează macromolecule foarte complexe - acest proces a fost descoperit pentru prima dată în atmosfera înaltă a lui Titan, unul dintre sateliÅ£ii naturali ai planetei Saturn. Moleculele tot mai complexe continuă să se combine între ele ÅŸi să crească, până când devin particule de mici dimensiuni. Gazele volatile se condensează, suprafeÅ£ele lor se acoperă cu gheaţă, înainte de a avea timp să cadă, trecând prin atmosferă, până ajung la nivelul scoarÅ£ei, unde contribuie la coloritul roÅŸiatic al planetei pitice Pluto.

De asemenea, New Horizons a făcut o altă descoperire importantă - a detectat numeroase regiuni de mici dimensiuni, expuse la suprafaţă, acoperite cu apă îngheÅ£ată pe Pluto. Descoperirea a fost făcută cu ajutorul datelor colectate de Ralph, un instrument de cartografiere a compoziÅ£iei spectrale, aflat la bordul sondei New Horizons.

"SuprafeÅ£e mari de pe Pluto nu prezintă depozite de apă îngheÅ£ată, expusă la suprafaţă, pentru că se pare că ele sunt mascate de alte gheÅ£uri, mai volatile, care există în cea mai mare parte a scoarÅ£ei planetei", a spus Jason Cook, participant la această misiune spaÅ£ială.

"ÎnÅ£elegerea motivului pentru care apa apare exact în acele regiuni ÅŸi nu în altele reprezintă o provocare la care trebuie să răspundem ÅŸi pe care o analizăm în detaliu", a adăugat el.

Alte fotografii mai vechi arată, de asemenea, imagini cu relieful muntos accidentat al planetei pitice, dar ÅŸi cu văile ÅŸi câmpiile ei plate, precum ÅŸi prezenÅ£a unor dune pe Pluto.

 AcelaÅŸi studiu publicat în revista Science arată că Pluto - cu un diametru de 2.374 de kilometri - este de două ori mai strălucitor decât Charon (care are un diametru de 1.212 kilometri).

De asemenea, nu au fost observate gheizere pe Pluto, însă există dovezi ale existenÅ£ei unor urme lăsate de vânturi.

SuprafeÅ£ele îngheÅ£ate strălucitoare de pe sateliÅ£ii mici ai lui Pluto constituie o enigmă pentru specialiÅŸti, deoarece acestea se întunecă în timp.

 Presiunea de la suprafaÅ£a lui Pluto abia atinge 10 microbari (aproximativ 1/100.000 din cea a Pământului), însă este mai mare decât cea de pe Mercur ÅŸi Lună.

Charon nu are o atmosferă a sa, dar "fură" din cea a lui Pluto.

Dimensiunile lui Nix sunt de 54x41x36 de kilometri, ale lui Hydra, de 43x33 de kilometri, ale lui Kerberos ÅŸi Styx uÅŸor mai mari.

Sonda New Horizons a survolat Pluto la o distanţă minimă de 13.691 de kilometri.

În prezent, sonda spaÅ£ială New Horizons îÅŸi continuă parcursul în Univers, aflându-se la o distanţă de 5 miliarde de kilometri de Terra, iar toate sistemele ÅŸi instrumentele aflate la bordul ei funcÅ£ionează în mod corespunzător.

Pe măsură ce se îndepărtează de Terra, aceasta continuă să transmită date colectate în timp ce a survolat Pluto.

Sonda New Horizons, lansată de NASA în 2006, este destinată cercetării planetei pitice Pluto, dar ÅŸi corpurilor spaÅ£iale din Centura Kuiper, într-o misiune fără precedent.

Pluto se află în Centura Kuiper, o regiune de mini-planete ÅŸi alte corpuri îngheÅ£ate care orbitează Soarele dincolo de Neptun ÅŸi despre care se crede că sunt rămăşiÅ£e ale procesului de formare a Sistemului Solar, în urmă cu 4,6 miliarde de ani. Este ultima dintre regiunile neexplorate ale Sistemului Solar.

De la descoperirea ei, în 1930, de astronomul american Clyde William Tombaugh, Pluto a rămas un mister pentru savanÅ£i, care se chinuie să explice de ce o planetă cu o rază atât de mică ar putea exista dincolo de lumile uriaÅŸe ale planetelor Jupiter, Saturn, Uranus ÅŸi Neptun.

În 1992, astronomii au descoperit că Pluto, situată la o distanţă de Soare de 40 de ori mai mare decât cea dintre Terra ÅŸi astru, nu era singură în depărtările Sistemului Solar, iar din acest motiv Uniunea Astronomică InternaÅ£ională (International Astronomical Union) a decis să reevalueze definiÅ£ia unei "planete".

În 2006, cu New Horizons deja lansată, Pluto ÅŸi-a pierdut titlul de a noua planetă a Sistemului Solar, fiind clasată în categoria "planetelor pitice", deoarece nu a "curăţat" spaÅ£iul cosmic din vecinătatea orbitei sale. De atunci, peste 1.000 de planete pitice au fost descoperite în Centura Kuiper.

Centura Kuiper este o regiune a Sistemului Solar similară centurii de asteroizi, dar mult mai mare ca aceasta ÅŸi cuprinzând mult mai multe corpuri spaÅ£iale, formate din diferite tipuri de gheaţă. Centura Kuiper a fost denumită după Gerard Peter Kuiper (1905 - 1973), un astronom olandezo-american care a prezis ÅŸi demonstrat existenÅ£a acestei centuri de materie a Sistemului Solar.

În afară de New Horizons, astronomii contează în anii viitori ÅŸi pe sistemul de imagistică în infraroÅŸu de la bordul succesorului lui Hubble, telescopul spaÅ£ial James Webb - deocamdată programat pentru lansare în 2018, potrivit site-ului NASA -, pentru a realiza o serie de cercetări ÅŸi mai detaliate, precum compoziÅ£ia chimică de la suprafaÅ£a lui Pluto ÅŸi a sateliÅ£ilor săi, dar ÅŸi de la suprafaÅ£a numeroÅŸilor asteroizi care se află în Centura Kuiper.